Criza existențială nr. 1

Eu, spre deosebire de alți oameni care își scriu autobiografia, nu pot începe cu m-am născut într-o familie nu știu de care, în nu știu ce circumstanțe. La mine povestea e puțin diferită, în ideea că habar nu am cum m-am născut. Toată viața am crezut cu tărie că părinții mei sunt într-adevăr părinții mei, deși niciodată nu am văzut să avem ceva în comun, dar acum am niște dubii destul de mari. Începând cu faptul că nu există decât vreo 4 fotografii cu mine de când eram mai mică (și nu bebe, ci doar mică), iar cu sora mea vreo 300. Ah, plus cele mai actuale cu ea, mereu prezente pe frigider, pe ușa de la intrare, pe rafturile bibliotecii, pe dulapul cu lenjeriile de pat, pe birou și printre hainele părinților.

Dar, am descoperit recent că atunci când eram mici, mama ne înmâna mie și surorii mele albume foto cu noi să le colorăm, ca să ne oprim din plâns. O fi ăsta un motiv să scape de toate pozele cu mine, dar nici nu am de unde să știu că erau poze cu mine, sau doar cu sora mea, având în vedere că eu nu îmi amintesc nimic. E cu 6 ani mai mare decât mine, așa că nimeni nu poate invoca scuza existenței aparaturii de fotografiat. În plus, există câteva variante legate de nașterea mea.

1. Sunt un miracol! Mama nu putea să mai aibă copii după o sarcină extrauterină, așa că doctorii i-au făcut operație de legare de trompe. Și eu am ieșit oricum. Bunica mea maternala pare să nu știe nimic din toate astea, dar în fine.

2. Sora mea zice că ne-am nascut amândouă pe cale naturală, în schimb eu îmi amintesc că auzisem ceva de o cezariană mai de mult.

3. Mama a avut nevoie de o injecție ca să ma nasc, din cauză că, ei bine, nu voiam. Nici nu e de mirare. Dar nici teoria asta nu mi-a confirmat-o nimeni de când am auzit-o prima data.

4. Tata își dorea un băiat, dar am ieșit fată. Apoi bineînțeles am auzit că de fapt asta nu e adevărat, și că ei au fost tot timpul indiferenți la capitolul gen.

Țin să menționez că toate aceste variante sunt venite din gura lui mama, tata sau a surorii mele, deci în teorie ar trebui să aibă o doză de credibilitate. Ei bine, nu pot fi toate adevărate. Ce este și mai ciudat însă e că părinții mei nu vor să vorbească nimic despre nașterea și copilăria mea. De parcă nu aș avea dreptul suprem la toată cunoștința despre viața mea, de la punctul 0 până acum.

Sinceră să fiu, nu m-aș supăra dacă aș afla că sunt adoptată or something. De fapt, cred că m-aș simți ușurată. Nu aș porni la drum prin țări străine în căutarea părinților mei adevărați și a sensului vieții. Pur și simplu mi-aș dori să știu cum m-am născut, de ce există atâtea variante diferite la o singură poveste, și de ce, Doamne iartă-mă, insista mama asupra faptului că nu o iubește mai mult pe sora mea dacă are 4 poze cu mine și 300 cu ea? Pe scurt, vreau să știu adevărul. Oricare ar fi el.”

Suntem de acord că acest articol a fost menit să îi convingă pe cei implicați și informați să îmi dea și mie un update legat de trecutul meu. Poate dacă fac publică criza mea existențială, adevărul va ieși la suprafața, eventually. Asta dacă nu se decid oamenii respectivi ca, în ciudă, să nu îmi spună oricum absolut nimic.